Icoana învierii Domnului - Icoane bizantine

Icoana face parte din catapeteasma Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti.

Icoana învierii Domnului acest praznic este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treapta a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepţii Vechiului Testament, împreuna cu Adam şi Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înaltimea Sa.

Iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o pozitie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână.

icoana Invierii Domnului — Detaliu din icoană

În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientalâ, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifica lumii grecesti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct şi noua, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.

Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Tot un atribut al slavei dumnezeiesti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizeaza atenţia asupra lui Iisus Hristos, care a mărturisit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar Îîn icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de forma circulară, perfectiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară.

Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinara energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormantul lor, astfel încat ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma muntilor ce incadreaza în partea superioara întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenta slujitorilor Împaratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri – „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inima curată să Te mărim” – motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogoratu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului ăi ai sfăramat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legati, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.” (Irmosul Cantarii a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare si cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate. Dupa cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: „Ridicaţi-vă portile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porti vesnice, ca să intre Împaratul slavei…”, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideti portile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte”. Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideti portile, dati de o parte portile veşnice, ca să intre împaratul slavei…”. În unele icoane apar mai multe detalii legate de aceasta înfrangere definitivă a morţii, lanturile sfăramate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana. (crestinortodox.ro)